To be or not to be?!

Part II din A big part of Roumania o sa urmeze, probabil cand o sa am mai mult timp, trebuie sa postez insa ceva ce ma enerveaza de sambata. Cred ca multi stiu ca weekendul asta a fost dedicat de dragutii de la MTV lui Michael Jackson. Partea mai naspa e ca, daca, as fi fost un african venit din Africa, care nu stie o boaba de romana, si ar vedea pe sticla Michael Jackson Weekend probabil m-as fi asteptat sa vad ceea ce scrie acolo. Dar se pare ca la noi comoditatea este mai mare decat profesionalismul si de ce sa difuzam ceva sa mai si informam populatia (avand in vedere ca sunt catralioane de filmulete si inregistrari - inclusiv din epoca Jackson 5 - ca tot difuzeaza "ABC" sau "Ben" sau macar concertele, nu mai zic din alte tari, ci cele doua de la noi) cand putem sa dam si sambata si duminica acelasi lucru cateva ore, acolo, si gata! Daca mai vad topul lui David Gest inca odata, simt ca mi-e rau, iar TV Greatest Moments cred ca multi il stiu pe din-afara. Apropo, de David Gest, tot vazand ca se lauda in sus si in jos ca el este marele prieten al lui MJ si a facut, si a dres cu MJ am decis sa caut ceva despre el - ca sa ne informam un pic daca tot il vedem de fiecare data cand este top cu Michael, si la patrat!
Cred ca cel mai important lucru de stiu, pe langa faptul ca a fost prietenul lui Michael, e ca a fost casatorit cu Liza Minelli, iar despre ea stim ca fost prietena cu MJ.

Gest and Liza Minnelli were married on March 16, 2002 having met six months earlier, and separated less than a year and a half later in July 2003.In October 2003 he sued her for $10 million claiming that she had been violent and physically abusive during their marriage, behavior the affidavit blamed on Minnelli's persistent alcoholism. Minnelli denied the accusations, claiming Gest was simply after money. The suit was dismissed in September 2006 for lack of triable issue of fact.

Este sau a devenit cunoscut ca promoter de concerte, pentru prietenia cu fratii Jackson si bineinteles pentru casatoria de mai sus. El a organizat concertul din 2001. Intr-un interviu pentru Fox News, in 2003, David zice:

VAN SUSTEREN: And were you the executive producer of the Jackson 30th anniversary special last year?

GEST: No, I was the producer. I came up with the idea of bringing -- reuniting the Jackson 5. I had heard on the radio one morning "The Love You Save," which was one of my favorite songs as a kid, and I just thought, You know, this is ridiculous. This group needs to get back together for a night or two and let the world see the magic they create. And I called up Michael and said, You're doing it, and called up all of the other brothers and said, You're doing it. And they thought I was crazy, saying, It's just going to happen like that? But it did.

Ce este foarte ciudat, e ca nu prea am auzit ca Michael sa vorbeasca de acest foarte bun prieten, iar in interviurile pe care le-am gasit pare ca il si perie pe MJ dar il si terfeleste putin...

“There will never be another Michael Jackson — he was a musical innovator, a great dancer and you know what else? He was one hell of a friend.”

“... people always think of him as talking in that high, soft voice, but he didn’t really speak like that — it was a facade.

“Still to this day I am not sure why he did it. The Michael I knew talked like a real man, acted like a real man and shook a hand like a real man.”

“He loved haggling over the price in stores. If something was $4,000 (£2,400), he would cheekily start them at $200 (£120). He was an arch negotiator. People thought he was absolutely nuts but he actually got away with it sometimes.”

“We both loved music and would often play a game where we tested each other on which artists had sung which songs. If I won I got to keep one of Michael’s stage costumes. If he won he got some of my film posters or a rare piece of Jim Morrison or Jimi Hendrix memorabilia.”
“When we would take a trip together, I would always make Michael get out of the car and fill up with gas. He would say, ‘Who is the star here?’ and I would say, ‘When you are with me, I am!’

“I remember we once went to Disneyland. He was in disguise and we watched Captain EO, a Disney 3D movie which he starred in.

“When we came out I said, ‘You were brilliant’ and he went, ‘Oh thanks, have you only just realised?’. Then when we got home I made him Moonwalk in my kitchen — then I tried it and fell flat on my face!”

Aici sunt mici franturi; mai vorbeste si despre placerea lui Michael de a citi, de bucuria de a fi tata, dar si de frica de tatal sau ori despre operatiile plastice. Acum acest om ori este un oportunist, mai ales ca prietenia dintre el si MJ este greu de reperat deoarece multe informatii nu sunt, nici macar fotografii, in afara de cele de la nunta cu Liza Minelli, ori este acel bun prieten caruia nu ii pasa de celebritatea amicului si astfel nu il intereseaza in a dovedi tuturor ce prieten bun este el! hmm...

Aici este un interviu/intalnire ocazionala as zice eu, cu Katherine Jackson... iar mai jos David Gest meets Tito Jackson.

A big part of Romania

Pentru ca vremea este un pic rautacioasa cu noi, si daca tot ne tine in casa, am pus la punct un supliment de duminica, in pic pentru curiozitate si un pic pentru informare. Multi dintre noi fiind fie prea mici, sau pur si simplu, nu au avut ocazia sa ia parte la concertul din 1992 al lui Michael Jackson, si mai ales la venirea lui intr-o tara care tocmai evadase din comunism si intrase intr-o alta lume plina de controverse si divergente politice, poate mai rau ca inainte. Cu toate ca ar trebui sa gasim toate informatiile posibile din perioada aia - dat fiind amploarea si importanta evenimentului din '92 - din ziare de la tv, toate articolele sfarsesc prin relatari asupra evenimentul "senzational" din (25) iunie 2009... ceea ce a ajuns sa imi provoace greata, nu evenimentul, ci cum ar perpeli unii stirile, pana ajunge la nivel de wooow, asa din pur 'profesionalism'. Dar sa lasam rautaile in seama vremii si sa ne bucuram de ce am gasit.
Cei care s-au ocupat de eveniment, Marcel Avram si Florin Velicu isi amintesc:

Concertul de la București era să ajungă la Budapesta
A fost concertul din 1992 al lui Michael Jackson un eveniment cu profunde conotații electorale? Ion Iliescu spune nu, pentru Inpolitics:

"nu aveam nevoie, la felul cum se prezentau lucrurile, electoral vorbind, în acel moment, de un sprijin de imagine din partea lui Michael Jackson. Dar admit că întreaga Românie era foarte fericită și foarte mândră de venirea lui, mai ales că era un artist pe culmile succesului, în 1992".

Dimpotrivă, analistul Ion Cristoiu, director, pe atunci, al proaspăt lansatului cotidian "Evenimentul zilei", spune un categoric "da". Iar confirmarea vine din partea unui personaj profund implicat în respectiva poveste, mâna dreaptă a lui Ion Iliescu, fostul consilier prezidențial Florin Velicu, cel care s-a ocupat de latura "politică" a spectacolului. E drept, Velicu spune că lucrurile trebuie nuanțate.

"Ion Iliescu a beneficiat, electoral vorbind, de venirea lui Michael Jackson, dar a fost vorba de exploatarea abilă a unei oportunități, nu de organizarea ei cap-coadă în numele intereselor politice. La origine, poate părea greu de crezut astăzi, a stat doar ambiția, orgoliul unui impresar român, Marcel Avram, de a pune România pe harta lumii artistice, lucru care i-a și reușit, de altfel. În acea perioadă, eu eram prieten cu Paul Opriș, patronul televiziunii Tele 7abc, cel care s-a ocupat de organizarea concertului, împreună cu Marcel Avram, impresarul lui Michael Jackson din turneul anului 1992. Avram se cunoscuse cu Opriș, trebuie spus, grație faptului că iubita din liceu a primului devenise soția celui de al doilea. Cînd s-a lansat turneul mondial al lui Michael, exista o "fereastră", respectiv posibilitatea organizării unui spectacol în Europa de Est, în octombrie, iar Marcel, evreu de origine română, a făcut, spre cinstea lui, tot posibilul ca acesta să aibă loc în România, deși Ungaria trăgea sfori puternic de tot să aibă loc la Budapesta. Atunci s-a produs o întâlnire de taină între mine, Opriș și Avram, pentru a discuta despre posibilitățile de organizare a concertului și am căzut de acord că e perfect realizabil. Când această primă discuție avea loc, Iliescu nu știa încă nimic, abia după aceea i-am expus proiectul și a fost foarte încântat".

Michael s-a luminat la față: "Dracula? Știu..."

"Atunci l-am cunoscut pe Michael, am stat de vorbă cu el și am schimbat primele impresii despre România" își amintește Velicu. "Se vedea clar că nu știe nimic despre țara noastră, poate nici nu auzise de ea până atunci, dar încerca să mascheze, politicos și elegant, acest lucru... Mă întreba despre climă și relief, dacă avem munți și păduri, cum sunt oamenii. Mi s-a părut foarte modest și amabil, foarte sincer, complet lipsit de fumuri...Pe vremea aceea arăta bine, în comparație cu anii care au urmat, nu era machiat atât de strident, cum se spune, fața lui nu arăta explicit urmele unor operații, îmi amintesc însă că avea pielea realmente albă, fără să fi fost dată cu pudră...pur și simplu era albă. I-am furnizat informații despre România, el dădea din cap, politicos, până am avut, brusc, o revelație și i-am spus că despre România s-a scris și în cartea lui Bram Stoker, cea cu Dracula. În momentul în care a auzit de Dracula s-a luminat, brusc, la față, și mi-a spus, cu un zâmbet larg "daa, am auzit de Dracula, nu am știut că e de la dumneavostră din țară!". Am avut impresia, atunci, că am reușit să spargem un pic gheața, pentru că mi se părea extrem de rezervat în exprimare, vorbea foarte puțin și timid".

De ce nu a fost Michael cazat la Intercontinental
În continuare, spune Velicu, după ce s-au stabilit detaliile concertului, s-a pus problema cazării starului.

"Partea americană a dorit ca el să stea la Intercontinental, pentru că, la acea vreme, era singurul hotel cu rezonanțe occidentale din România, numai că noi nu am fost de acord, dintr-un motiv foarte simplu, chiar dacă acest lucru nu a fost făcut public până acum: dacă starul era cazat la Inter, în Piața Universității s-ar fi organizat în mod cert manifestări de simpatie din partea fanilor lui - și erau zeci de mii - iar lucrurile ar fi putut degenera rapid într-o nouă "Golaniadă", pentru că tineri epocii era clar anti-Iliescu și anti-FDSN. Serviciile secrete au avertizat explicit asupra acestui pericol și am decis să nu riscăm, așa că l-am cazat pe Michael în palatul lui Ceaușescu de la Snagov, care de fapt era al mareșalului Antonescu, cel care îl construise, pentru că Ceaușescu stătuse acolo doar o noapte, în viața lui. I-a plăcut foarte mult locul, era izolat, liniștit, înconjurat de pădure, lacul în apropiere, mai mulți agenți de pază decât copaci, ce-i drept, era superb, ce mai...Chiar s-a interesat la un moment dat la unul dintre cei din stafful lui dacă era de vânzare complexul respectiv și dacă ar fi avut destui bani să îl cumpere".

Velicu spune că încercările unor personalități ale vremii de a intra pe ușa din dos la celebrul artist au eșuat, tocmai pentru că paza era foarte strictă și nu admitea excepții.

"Cât a stat la Snagov s-a jucat cu un băiețel, dar nu este adevărat ce s-a zvonit, că i-ar fi fost aduși peste noapte niște orfani de la un cămin ca să își facă de cap cu ei...dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred că toată povestea aia cu pedofilia a fost apă de ploaie de la bun început".

Cum a ajuns Michael la Cotroceni
După concert, Michael Jackson a fost oaspetele lui Iliescu la Cotroceni, dar puțini știu cum a fost posibil acest eveniment, în condițiile în care cei din spatele vedetei nu fuseseră de acord sub nicio formă cu o întâlnire a acestuia cu șeful statului, tocmai pentru a nu se cădea în capcana sprijinului electoral.

"Și așa se crease o situație mai mult decât delicată, spune fostul consilier, din cauza conferinței de presă susținută de Michael la București, la care era stabilit să participe doar starul și impresarul Marcel Avram, dar, în ultima clipă, ne-am trezit pe cap cu Theodor Stolojan, care venise neinvitat, s-a proțăpit pe scaun lângă cei doi și nimeni nu l-a putut da afară pentru că, deh, era premierul în exercițiu. De-ale românilor, ce vrei...".

Florin Velicu spune că cei care aveau cuvântul cel mai greu de spus în acest domeniu erau liderii organizației "Heal the world", în beneficiul căreia era organizat întreg turneul "Dangerous".

"Mie, personal, mi s-a părut atunci că cei de la organizația asta aveau un statut aparte, era ceva aproape ocult în influența lor asupra starului...Ei au fost cei care au stabilit că Michael nu se va vedea cu Ion Iliescu decât la leagănul de copii "Sf.Ecaterina", vizitat înaintea concertului, iar președintele nici măcar nu putea să îl însoțească în interior pe artist, ci trebuia să îl aștepte afară. Numai că ploua în draci, Michael nu mai ieșea din cămin, pentru că se simțea grozav alături de micuți, o găsise înăuntru și pe bătrâna prințesă Caragea, era încântat, iar Iliescu stătea, ditamai șeful de stat, în ploaie....Am decis că trebuie făcut ceva, l-am luat pe Avram de o aripă și ne-am dus peste cei de la pază, că nu trecea nici musca pe acolo, cerându-le să ne lase înăuntru. Până la urmă am izbândit, l-am recuperat pe Michael din cămin și l-am scos afară, unde îl aștepta Iliescu. Atât de agitat era președintele că nici nu l-a mai lăsat pe Michael să taie panglica inaugurală la locul de joacă amenajat special la cămin, ci a tăiat-o el, iar solistul a ținut de un capăt. Norocul cel mare a fost că, după concert, Michael a mai rămas o zi ca să toarne un clip cu polițiștii români, iar cei de la "Heal the world„ au părăsit România spre următoarea destinație concertistică. A fost momentul să atac: m-am dus la Avram și i-am spus că Iliescu e supărat că a stat în ploaie și nici măcar nu are parte de o întâlnire ca lumea cu Michael....să facă ce-o ști și să rezolve problema. Iar Marcel, cu talentul lui înnăscut la negocieri, a reușit imposibilul. Michael a venit la Cotroceni, a dat mâna cu toată lumea, s-a întreținut cu președintele și cu alți oameni de la Palat...a fost foarte frumos și ne-am scos pârleala și din punct de vedere electoral".

Averi din Top 300, născute de showul superstarului

Florin Velicu, devenit ulterior senator, susține că atacurile presei din acea vreme, în special ale "României libere" și ale redactorului-șef Petre Mihai Băcanu, potrivit cărora el și alți apropiați ai președintelui ar fi încasat două milioane de dolari de la HBO pentru aranjarea unor facilități fiscale sunt simple baliverne:

"Eu, din toată povestea, m-am ales cu o geacă, două tricouri și două casete audio cu Michael Jackson. Asta, cu milioanele de dolari, era tot un atac cu substrat electoral, mai ales că Băcanu era membru al CDR, la acea vreme...I-am spus atunci președintelui că vreau să îl dau în judecată pe Băcanu pentru calomnie și mi-a răspuns așa: "lasă-l, Florine, că el asta și vrea, să iasă circul cât mai mare, pentru că le convine"...Așa că am renunțat și l-am lăsat în plata Domnului".

Potrivit fostului consilier prezidențial, concertul din 1992 a prilejuit, însă, punerea pe picioare a unor afaceri de mare anvergură, despre care refuză să ofere, însă, detalii:

"să sape presa și va găsi bombe de proporții, vă garantez". "Sunt câțiva oameni grei azi, câteva averi de Top 300 care - poate părea greu de crezut - au pornit de la acel concert... poate într-o zi se vor afla cu adevărat toate amănuntele acelui eveniment unic, pentru că, pot să vă spun doar atât, sunt multe lucruri ieșite din comun care s-au petrecut atunci și așteaptă să iasă, într-o zi, la lumină...".

Reamintim că Paul Opriș, co-organizator al concertului, decedat acum trei ani, avea să fie implicat în celebrul scandal al moștenirii mătușii Tamara, în timp ce un alt afacerist de top, Constantin Boștină, a lansat în 1992 o linie vestimentară în parteneriat cu Joseph, tatăl lui Michael Jackson, adus special la București în acest scop

Parca am fi intr-un scenariu pentru un film de la Hollywood. Probabil, ca daca ar fi stiut Michael cata drama interioara se framanta in unii oameni pentru ai face lui sederea buna si sa aiba de toate, s-ar fi prapadit de ras. Lasam in spate partea politica a acestui concert - eveniment. Partea cea mai frumoasa este ca niste copii s-au bucurat, nu de prezenta lui Michael Jackson superstarul, ci de o persoana cu adevarat interesata de ei care i-a ascultat, aplaudat si incurajat, iar el se poate vedea ca era foarte bucuros sa fie acolo. Mai putin prezenta camerei care ii tot este bagata in nas, as putea sa pun pariu ca cel din spatele ei era roman. Ca sa nu mai spunem ca micutii nu aveau un loc de joaca, acesta fiind construit dintr-o sponsorizare facuta de Michael; partea mai nasoala este ca si in ziua de azi copii de la acelasi orfelinat beneficiaza de acelasi parc amenajat in 1992... poate o sa mai vina cineva sa mai faca o sponsorizare si astfel sa stie si acesti copii ce inseamna sa fi copil.

Mai jos niste filmulete din aceasi perioada. Partea urata este ca totul este subtitrat in romana.

Another part of... Michael

Multi s-au perindat si s-au gudurat pe langa Michael Jackson de la inceputul carierei sale. Marcel Avram este una din persoanele pentru care Romania ar trebui sa fie recunoscatoare ca s-au aflat in viata lui MJ, pentru ca asa am putut si noi vedea un concert in plina forta si la un inalt profesionalism, asta privind partea tehnica, sa nu mai vorbim de performance-ul si daruirea totala plina de iubire a lui Michael si a tuturor de pe scena - backing vocals, band, dansatori. In orice caz, daca Marcel Avram nu ii sugera sa ajunga si pe la noi (lasam la o parte orice influenta politica, a vremii), nu cred ca stia Michael unde este sau daca exista Romania.

"L-am cunoscut pe Michael Jackson în urmă cu vreo 37 de ani, când el avea 12 ani şi jumătate şi a concertat în Germania cu Jackson Five. Era în 1972. Nu am reuşit să-l aduc în turnee în Europa până în anul 1988. În 1992 l-am adus prima oară la români. Concertul a fost difuzat din Bucureşti prin HBO special, în toată lumea. A doua oară l-am adus în Bucureşti în 1996. Am avut 120 de concerte cu el în toată viaţa mea. Şi nu a existat un concert la care eu să nu fi făcut producţie. Am fost şi producător, şi agent, şi promoter. Managerii s-au mai schimbat în tot acest timp, vreo patru au fost, dar eu am supravieţuit."

"Concertul pe care l-am organizat în 1992 la Bucureşti mi-l amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. În timpul pregătirilor îmi era frică pentru că nu ştiam cum o să fie reacţia publicului, nu ştiam cât de bine sunt pregătite forţele de ordine. Am luat cu un avion la Viena 100 de persoane - oameni din Poliţie, de la pompieri, de la presă - numai să vadă cum se organizează acolo un concert. Am adus atunci totul din afară: şi scena, şi toaletele ecologice pe care, de altfel, le-am lăsat în România. Iar când a avut loc concertul, m-a surprins, ca şi cum Bucureştiul era ca orice altă metropolă din lume. Nu mi-a venit să cred: Poliţia a fost OK, reacţia oamenilor a fost extraordinară, spoturile publicitare excelente. Publicul a fost formidabil, reacţia a fost aşa de bună, dacă nu mai bună ca în toate ţările Europei de Vest. Am şi plâns atunci, pentru că România e ţara mea, am fost născut în ţara asta! Nu am luat nici un ban pentru concertul acela, am vrut să fac ceva pentru România. Nici eu, nici Michael nu am câştigat atunci nici un ban."




PARCUL DE JOACĂ JACKSON-AVRAM
"Am stat la un hotel din Bucureşti pentru scurt timp. Într-o zi, când am lăsat piciorul în jos, pe podea, a rămas o gaură, aşa de putredă era. Apoi am stat undeva în afara oraşului, într-un fel de castel, foarte bine, foarte frumos. Am adus bucătar cu noi din Germania. Îmi aduc aminte că la Bucureşti, am deschis împreună cu Michael parcul de joacă pentru o grădiniţă de copii, în apropiere de stadionul de rugby (n.r. - Leagănul de copii Sfânta Ecaterina, care parc azi este în paragină).

"Cum a fost ca om? El a fost un geniu şi, ca orice geniu, era un om tot mereu extrem. Ca orice om, le-a avut şi el pe ale lui, scandalurile nu erau aşa importante pentru el, a fost numai acuzat, n-a rămas nici o dovadă că a abuzat sexual. Divergenţa dintre noi a pornit de la faptul că Michael nu s-a prezentat la două concerte Millenium în Sidney şi Hawaii. L-am dat în judecată. Nici azi nu ştiu de ce nu a venit la acele concerte. El n-a vrut să spună nici în faţa judecătorilor de ce a lipsit. Am câştigat procesul şi am căpătat banii. Mulţi bani. După aceea ne-am reîmprietenit. În urmă cu trei luni ne-am văzut în America, la Los Angeles, în biroul unui producător. Am vorbit despre concertele de la Londra, unde el trebuia să vină în data de 3 iulie pentru a se pregăti pentru concertele care începeau în 13 iulie. I-am spus atunci că dacă are nevoie de ceva, să apeleze la mine, îl ajut ca prieten.

Threatened

Intrand de pe un site pe altul, ca de obicei, am gasit un site dedicat (ma intreb cate alte zeci sau chiar sute or mai fi...?) lui Michael. Iar aici am gasit un interviu acordat revistei Gold, in 2002. Michael vorbeste despre dorinta de a avea o existenta obisnuita, fara istericale, de a "simti ce simt si ei", adica noi, despre ce ar face daca ar fi invizibil si despre bucuria de a fi tata.

Gold Magazine Interview Nov 2002

Michael Jackson Interview To Gold Magazine

GG: Does it ever become a burden to be one of the most recognized stars in the world?
MJ: There's nowhere in the world I can actually go and have privacy. The thing that hurts the most is the fact that your privacy is taken away from you. To use the silly expression, you live in a fishbowl, but it's true. I do disguises... People know them all, it's very hard, very hard.

GG: What kind of disguises?

MJ: Fat suits, buck teeth, glasses, afros, prosthetics, make-up jobs, everything. Just to sit in the audience and experience it the way an audience would experience a show; I want to feel how they feel.

GG: Do they find you out?

MJ: Sometimes, yes. In the beginning, no. Then they start looking me in the eyes. I put these things on and then they start looking behind the glasses... Girls are very smart, you know. You can trick a guy quicker than you can trick a girl. Women can just pick it up. They know the way you move your body, the way you walk, the way you gesture. I hear them go, 'Look at the way he moves his hand', or ' Look at the way he was walking', and I think, ' Oh no.'

GG: If You were invisible for a day in London, what would you do?

MJ: Oh boy. Who would I like to slap? Let me see {laughs]... I think I'd find one of the tabloid paparazzis and kick his ass, moonwalk style. I'd really like to knock them off one of those little scooters they ride around on, I really would, knock the cameras right out of their hands. They're so annoying. I'd go for them first, yeah. They drive you nuts. You can't get away from them. It's terrible.

GG: Who are your favourite people?

MJ: I love people who have really contributed to the pleasure and happiness of the planet and mankind, people with light - from Walt Disney to Ghandi to Edison to Martin Luther King. These are people with light, people who really cared about children, bringing families together, and love. That's what I try to say in my music and in my songs. If you go to one of my concerts, my shows, you will see 200,000 people swaying, holding candles, saying, 'We want to heal the world,' and 'We love you.' I've seen it around the world from Russia to Germany to Poland to Africa to America. We're all the same. People cry in the same places in the show. They get angry in the same places in the show, they get the pathos in the same places.

GG: If you could work with anyone, alive or dead, who would that be?

MJ: If I could work with anybody it would be Charlie Chaplin, who I love so much. Also, Laurence oliver was a genius, really. Those two guys, I think. And also the king, Brando.

GG: You had a cameo in Men In Black II, was that fun to work on?

MJ: The Men In Black project really was a lot of fun because I introduced myself as the new guy.

GG: It was obvious from the video of Thriller that you have a great interest in the visual arts.

MJ: Everything I do I like either to direct myself, or work closely with the director - we co-direct and come up with the ideas together. If you look at Ghosts, it says co-written by Michael Jackson and Stephen King. We wrote it on the telephone, Stephen and I - he's a lovely guy, he's amazing. We wrote it on the phone, just talking together.

GG: Who are the figures in the movie business you most admire, and why?

MJ: I just love Robert De Niro. I think he's such a multi-faceted actor. He can play anything from a comedian to a priest to a psychopathic killer to an idiot to a charming uncle to just anything. And of course, any of the great dancers.

GG: Who would be your ideal leading lady, and why?

MJ: An actress? {laughs} You and I should do a film together. Let's do it, I'd love that...

GG: There was talk of you going to the moon to perform an authentic moonwalk here. Is there any truth in this?

MJ: {laughs} There is some truth in it. It's not a rumour. I'll just say that.

GG: If one of your children came to you and said, 'Dad, I want to be a pop star,' what's the best advise you could give them?

MJ: The best advise that I would give them is it's a lot of hard work, and be prepared, because it's not all joy all the time. And that you've got to have rhinoceros skin, because the bigger the star, the bigger the target. The tabloid press are bastards, and you've got to have rhinoceros skin to deal with that kind of ignorance mentality. They do it simply to sell papers, because bad news sell, not good news. They simply make it up. If they don't have anything, they just make it up. I'm nothing like the way the tabloids have painted me out to be, nothing. Nothing like that. they're the ones who are crazy. They're ignorant. I always say to my fans 'Let's have a tabloid burning. Let's make a big mountain out of tabloids and just burn them.' The real fans who love me know that garbage isn't true. They know. They're smart.

GG: Have you always wanted to do film? If your family had not been such successful musicians, would you have turned to it earlier in your life?

MJ: I've always wanted to do film, but the tours got in the way. That's why I want to take several years off just doing film. I'd like to get six great movies behind me, and then I'll do a little bit of touring, then I'll do more filming.

GG: What kind of ideas do you have for film?

MJ: I have ideas for film and movement and dance and things that people have never seen. I can't wait to just surprise people. That's why I've been dying to start a film production company, and I'm very excited that that's what we're doing with Neverland Pictures. I get to just have a clean slate and play and create and sculpt.

GG: Tell me a little bit about the werewolf idea in your films, and how does it relate to video?

MJ: I haven't read the script yet for Wolfed - it's one of the movies that we're going to be making and I'm really excited about it. I'm so happy to be working with Sammy Lee {the co-writer of Music Box, who recently acquired 'first look' rights to Jackson's films}. We're doing some great projects together in film, and I'm really excited.

GG: And Wolfed will be the first film?

MJ: As of now, our schedule says that Wolfed will be the first film. that's going to be fun. I want it to be really scary. Rick Baker wants to do all the visual effects. He has seven Academy awards. Rick is very excited about it too - he did American Werewolf in London. He won an Oscar, and he said, 'Michael, that was nothing.' That's nothing compared to what he can do today. And he did Thriller and he said of that, 'It's nothing'. He can go way beyond that. He did all the Eddie Murphy films, Clumps and Nutty Professor and all that Men In Black stuff too. He does all that.

GG: So tell me how you would like to be remembered?

MJ: How would I like to be remembered? As a person who came and brought light to the world, some escapism. Also as the voice for the voiceless children, because I love them. I'm living for the children. If it weren't for the kids, I would throw in the towel. A baby, a child - now that's amazing. They're little geniuses, you know, little geniuses. They really are.

GG: Do you enjoy being a father?

MJ: It's my favourite thing. I love it. I love it. I love it.

GG: The other day I saw you pick up your daughter when she was sleeping. You just picked her up, and I could see the joy in your face...

MJ: Oh, I love them. The Jacksons have a lot of kids. I have a lot of nephews and nieces. There's a lot of us!

GG: What is your relationship with your brothers and sisters?

MJ: I love my brothers and sisters. When I'm with them we laugh. It's like a different version of yourself. We can just laugh and giggle and talk about old times. We're not together as much as we'd like to be. We're all busy. We're all in showbusiness. We're always doing something. If I'm in town, Janet's out of town. If we're both here, my brother's somewhere else. Everybody's running around, you know.

GG: Are you a family man? What do you like doing with your family?

MJ: My personal family? My Children? We love just sitting together, talking, shooting the breeze. We sit by the lake. I take them for a walk every day at my house. We sit by the lake and we throw rocks in the water and we just talk.

GG: What do you think is the deepest form of love someone can feel? And have you felt it?

MJ: Wow, I think that's really a matter of opinion. Have I felt the deepest form of love? I don't know what would be the deepest... {long pause} an interesting question... {repeats question a few times}. I love my children very, very much, and I always look in their eyes and tell them that - I think that's the most important thing.

P.S. weekend-ul asta este Michael Jackson weekend la MTV. Vizionare placuta!

WHO's BAD!?

Am auzit azi de dimineata, ca pe 17 martie, la Sala Palatului, trupa tribut nr. 1 in lume, a lui Michael Jackson va crea un performance demn de renumele si performanta lui Michael.

In data de 17 martie 2010, la Sala Palatului legenda “Michael” merge mai departe! Trupa tribut no1 in lume - WHO’S BAD a inclus in turul sau mondial si Bucurestiul! Isteria creata in jurul mortii regelui pop naste si mai multa “sete” pentru tot ceea ce a creat artistul! De la o simpla manusa pana la mii de oameni care vor sa fie/danseze/cante ca el! Astfel s-a nascut si trupa “Who’s Bad” – o trupa special fondata pentru a reconstrui intregul brand Michael, singura de altfel recunoscuta de insusi regele pop! Acestia vor sosi la Bucuresti pentru un show ce isi propune a fi de neuitat pentru fanii lui Michael!
Who’s Bad – Cine sunt ei? Un grup format din 7 persoane, ce a fost fondat acum 6 ani de catre Vamsi Tadepalli pentru a recrea muzica, coregrafia, pe scurt - legenda Michael Jackson, din zilele cand facea parte din Jackson 5 pana cand facea furori cu Thriller! Baietii sustin anual cate 150 de concerte in toata lumea, de la Singapore la Birmingham si New York, majoritatea fiind sold-out cu mult timp inainte. Ultimul lor show, din Taiwan - ce a avut loc anul acesta, s-a desfasurat in fata a peste 20.000 de fani Michael Jackson!

Partea mai nasoala pentru multi, este ca pretul biletelor este destul de mare. Dar, na, vrei Sala Palatului, platesti Sala Palatului! Ramane de vazut cum va fi spectacolul, dar daca totul este facut cu L.O.V.E. si fara intentii ascunse, este foarte bine!

Superfly... brother

Daca de Craciun lumea este atat de nebuna (nu ca m-as exclude din aceasta categorie) dupa cadouri, dupa ale gurii, dupa toate si orice, de brad, de globuri, decoratiuni, prajituri, rubedenii, vizite............... incat de multe ori uitam sa ne oprim in loc si sa admiram si ce este in jurul nostru. Cred ca vremea de afara, de acum, este dezastruoasa pentru multi, dar feerica pe de alta parte... parca mai avem parte de un Craciun reloaded. Parca iti vine sa stai numai in casa, in paturica, cu prietenii sau familia si sa lenevesti, la TV, la filme... a si ce film mai bun de Craciun decat Home Alone (bineinteles 1 si 2, in special 2), din doua puncte de vedere foarte puternice: este un clasic foarte bine realizat iar Macaulay Culkin joaca exceptional, avand in vedere ca era doar un pustiulica de 12 ani. Dar, cand stai la o asemenea varsta toata ziua pe platourile de filmare, ore multe de munca, camere, lumini, duble peste duble.........ai nevoie de o portie dubla de afectiune si vizite, de la familie, prieteni. Si oare, ce ar fi mai bun decat o vizita de la prietenul tau... Michael Jackson. Asta am gasit umbland brambura pe Youtube... o vizita a pritenului superfly al lui Culkin (din pacate calitatea imaginii este de proasta calitate, dar altele nu sunt... sau nu le-am gasit eu).

lalalalalalala...means I love You

244 613 este dot-ul meu! Iar pentru asta trebuie sa ii multumesc lui G pentru ca pierdusem site-ul MJTP. De prea multa bucurie, din pacate am pierdut partea in care David Ilan, artistul (despre el mai multe pe L.O.V.E. for A.R.T.) arata unde pune punctuletul. Oricum stiu ca este acolo! all for L.O.V.E



atat de avansat este portretul...fiecare punt este un fan. Iar punctele din jurul inimii apartin lui Paris, Prince si Blanket.

Looking through the window...

Stateam aseara cu capul sprijinit de geamul de la bucutarie, privind in gol si gandindu-ma la ziua care a trecut, ce am facut si cate as mai fi avut de facut. In casa era liniste, pentru ca toata lumea era concentrata pe Globurile de Aur, si obosita din cauza zilei plina de ninsoare si trafic greu... Primul lucru care mi-a atras atentia si mi-a "deschis" ochii, a fost o lumina care s-a aprins in blocul de vizavi aparent adormit. Apoi am sesizat freamatul de afara, masinile care inca mai inotau prin zapada, oamenii care probabil inca nu ajunsesera acasa de la diverse activitati, cineva isi scotea catelul in parc... Si apoi am realizat ca de multe ori ne centram atentia asupra noastra, sau a lumii apropiate noua... incat adesea uitam ca pe langa noi sunt sute, mii, milioane de oameni, la fel de ocupati, la fel de interesanti, la fel de... Urmarind luminile din blocul din fata mea, oamenii din acele case, vremea de afara... m-a facut sa ma intreb oare cati oameni stau la masa? oare cati oameni nu au ce manca in seara asta sau sunt inghetati pe drum? oare cati oameni asculta in momentul asta Michael Jackson? oare cati asculta melodia x de la Michael? oare celalalta parte a lumii ce face? Apoi mi-am amintit ca azi, acum ieri, am vazut in metrou, in jongleor, poate suna un pic dramatic, dar arata destul de spectaculos, pentru ca nu arunca doar niste portocale sau mingii in aer, repede-repede sa stranga ceva, era chiar un spectacol in sine. Ideea e ca nu mi-a dat nici un moment impresia ca este dezgustat ca face acest lucru, si ca o face strict pentru bani, avea o atitudine total asumata, pur si simplu si-a efectuat reprezentatia iar apoi foarte subtil a intins sapca pentru recompense. Oare cat de mult ii place acestui om acest lucru si oare cati oameni sunt care au un anumit talent si nu au niciodata sansa, karma, sa profeseze sau sa studieze mai intens in acest domeniu, astfel talentul lor irosindu-se in neant? Probabil suna un pic prea trist... si oare ce lagatura are asta cu Michael Jackson? Pai are, pentru ca daca nu era atat de determinat, dupa ce a fost tarat de taica-su' pe la toate talent show-rile, daca nu muncea atat de mult, daca nu isi punea sufletul pe tava ca sa fie disectat de toti papagalii, daca nu suferea pe cat a suferit, s.a.m.d., poate era astazi, doar ca la ei, la fel ca jongleorul din metrou. Sa tina oare asta doar de Human Nature sau sa mai fie si Doamne Doamne?

Apoi mi-am dat seama ca blocul din fata mea dormea, de fapt o scara din el, si m-am hotarat sa ma intorc la premiile mele, cu gandul de a trece aceasta paranteza pe blog, dar maine dimineata, adica azi, ca acum sunt prea obosita; mi-am dezlipit capul de geam intrebandu-ma oare cati oameni fac acelasi lucru ca si mine?

...you've got a friend

In nici un caz nu cred ca acele cazuri pline de istericale i-af fi placut prea mult lui Michael. Poate ca au o mica parte de amuzament dar mult mai multa drama si teatru isteric, despre care stim ca nu prea se da in vant... In orice caz... asta ar fi fost lamurit in partea a doua; nu aceasta ar fi o fericita rezolvare... Cred, ca la ce face G referinta pe blogul sau, in concluzia postarii despre rezolvarea exercitiului de gandire sau imaginatie sau amandoua, My Childhood, My Sabbath, My Freedom, este de fapt adevarata natura a lui Michael. Show-rile de care avea parte peste tot unde se ducea, istericale, pot fi in cazul cel mai fericit o amintire oarecare, daca. Dar, daca ar fi sa dau un raspuns, la acest exercitiu - ce poti face tu ca un nimeni daca ai ajunge sa poti avea o conversatie cu acest om, ce ai putea spune, fara ca el sa fie nici scarbit, nici infricosat, nici oripilat, ci chiar sa ramana cu o impresie buna? - care este destul de complex, este ca eu daca as fi pusa fata in fata cu o astfel de situatie, probabil m-as pierde destul de mult... ideal ar fi sa ai ce sa ii comunici, intr-un mod cat mai uman si cat mai natural, fara sa faci abuz de fraze minunate dar care nu spun nimic, fara sa te dai in spectacol, pentru ca pana la urma atunci cand te abordeaza cineva nu te astepti sa sara, sa planga, sau sa aiba alte reactii, mai bizare.
Sa ai ce povesti fara se exagerezi si fara sa il faci sa isi "dea ochii peste cap, ori să-ţi mulţumească rapid şi să dispară", sa-i gasesti lungimea de unda, si de acolo sa ii gadili interesul, cat mai civilizat si mai interesant, si cu putin ajutor divin orice devine posibil. Un exemplu ar Todd Gray, un adolescent, care s-a tranformat dintr-un fan care facea tot posibilul sa ajunga la concertele The Jacksons, inca de prin '70, sa ii fotografieze pe cei 5, in fotograful lui Michael, culmea la cererea lui MJ, fiind mai apoi si prietenul acestuia. In ce masura este povestea adevarata, si daca s-a intamplat asa stiu doar din cele declarate de Todd Gray...
... tu ce rezolvare ai gasi la acest exercitiu?

Rock with you - Varianta la exercitiu!

Cred ca rezolvarea exercitiului este aproape imposibila daca tinem cont de conditia ca trebuie/a sa ramai un nimeni individualizat din punctul tau de vedere, dar pur si simplu unul din sute de mii din toata lumea din punctul de vedere al doritului, in cazul de fata Michael Jackson. Acum, noi stim ca paratul din acest exercitiu intotdeauna a vorbit foarte frumos si cu multa L.O.V.E. Despre fanii sai. Si totusi ce am mai vazut prin anumite documentare, fanii absolut isterizati care il urmaresc peste tot, prin magazine, holurile hotelurilor, parcari subterane si au avut ocazia sa primeasca o imbratisare destul de generoasa (am fix in minte un episod cu o fata, blonda chiar...) si cateva cuvinte, iar in loc de la revedere un calduros I Love You MORE, este de-a dreptul isteric. Am gasit cativa norocosi care l-au intalnit pe Michael. Dar cred ca mai norocoase sunt anumite fane care au primit mai mult de o imbratisare. Problema este ca astfel multi sau/si multe sunt, si cred ca in momentele de reamintit momente amuzante cu prietenii, mereu vor ramane fana aia care nu se putea abtine din plans, sau tipul ala care m-a urmarit tot magazinul ca sa ii dau un autograf, fana care m-a sarutat... Cred ca intrebarea cea mai buna este daca vrei sa il intalnesti/sa il fi intalnit sau vrei sa il cunosti iar el sa nu aiba doar o amintire placuta, mai putin placuta sau stresanta despre tine?

Monkey Business

Stirile despre animalele de la Neverland sunt triste si ingrijoratoare... pentru animale dar si pentru noi ca natie. Ma intreb oamenii care le-au vazut ca sunt intr-o stare deplorabila nu au putut face nimic pentru ele? Ma indoiesc. Intrebarea este daca au vrut sa faca ceva pentru ele?...hmmm?! si din cate am mai vazut printre stiri nici Bubbles nu o duce prea bine...

Cam din perioada din care MJ era acompaniat de Bubbles dateaza si interviul de mai jos... foarte frumos pentru ca in perioada asta cine il prindea era chiar norocos. Take a look!

Why You Wanna Trip On HIM!?!

Se pare ca oamenii nu se pot abtine de la a specula, a critica in mod abuziv chiar rautacios, de a intra cu bocancii in vietile altora in ideea de a-si scrie articolele si de a fi pusi pe un piedestal ca fiind unii dintre cei mai buni jurnalisti. Se pare ca si cele mai serioase "wanna be" publicatii americane dau cu bata in balta mai rau ca cele de scandal (macar acolo sti la ce sa te astepti, iar majoritatea cazurilor sunt niste situatii asumate), asta de cele mai multe ori din cauza mirajului senzationalismului. Si se mai pare ca in drumul lor victorios de a scrie cat mai serios si mai profesionalist niste articole care ajung la nivelul celor din tabloide, calca in picioare tot obiectivismul poate chiar sufletul si mandria unor oameni. De la articole gen Michael Jackson Death Sweepstakes Winners and Losers, by Dan Pashman (June 26, 2009), Nightmare in Neverland, by Maureen Orth (January 1994), pana la amenintarile unor cititori de a renunta la cumpararea publicatiei daca unele articole sunt inca semnate de anumiti jurnalisti care uita sa isi lase subiectivismul si propriile pareri acasa. Mda... Acum se pare ca interviul de mai jos este de fapt un colaj de mai multe inteviuri date de MJ Lisei Robinson, de la Vanity Fair, de pe la varsta de 14 ani. Daca trecem peste tonul plin de drama si semi-tragedie informatiile sunt pretioase.
A, sa nu uit... fotografiile sunt facute de Annie Leibovitz, unul dintre cei mai premiati si mai cautati fotografi ai secolului 20, asa zic unii...


The Boy Who Would Be King

By the time Michael Jackson died, his unparalleled fame and dark troubles had locked him into a fragile shell. With her interviews and notes from the early chapters of the pop king’s career, the author resurrects the innocent, ebullient, exploring youth as he confided his struggle to move beyond his family and take control of his art. Photographs by Annie Leibovitz, from her 1989 V.F. shoot with a then 31-year-old Jackson.

The Westin Crown Center Hotel, Kansas City, Missouri, February 23, 1988: Michael Jackson had just finished the opening night of his Bad tour and his manager, Frank DiLeo, arranged for me to visit the star in his hotel suite. No handlers, no bodyguards, no hangers-on, no family members—unusual for a Jackson visitation—but we’d had a friendly journalist-to-artist relationship for the past 16 years, and Michael asked to see me. For Kansas City, the suite was lavish, the size of a small apartment, but as I entered, let in by a security guard, Michael was nowhere to be seen. “Michael?,” I called as I walked around. After a few minutes, I heard giggling from behind a door. The 29-year-old Michael Jackson was literally playing hide-and-seek. Eventually he appeared, wearing black trousers and a bright-red shirt, his semi-straightened hair in a loose ponytail with a few strands falling over his face. He hugged me. He was taller than I’d remembered, taller than he appeared in photos, and while his giggling continued, I thought that the hug was a hug from a man—not a boy—and while there was nothing sexual, it just was strong. Then he pulled back, looked at me, and said, in the lower and more “normal” of the two voices he could produce at will, “What’s that smell? What’s that perfume? I know that smell.” I laughed. “Oh, Michael, you don’t know this perfume. It’s an old drag-queen perfume from the 1950s.” At the words “drag queen” he started giggling and repeated: “Drag queen … hahahahahaha!!! No, I know it. It’s Jungle Gardenia, right?” I was more than slightly surprised. “How do you know that? The only people who’ve ever recognized this perfume are Bryan Ferry and Nick Rhodes. Well, I guess you’re not as la-la as they say you are.” The phrase “la-la” cracked him up and he repeated it: “La-la … hahahahahaha!!!”
nnn

A few days later I sent a case of Jungle Gardenia to his hotel suite at New York City’s Helmsley Palace. The following night, on March 2, I stood in the wings at Radio City Music Hall as Michael waited with gospel singers the Winans, about to perform “Man in the Mirror” for the Grammy Awards live telecast. Looking at me he whispered, “Thanks for the smells.…I’m wearing it now.”

Before the animal companions, before the onstage crotch grabbing, before the disfiguring plastic surgeries, before the peculiar disguises, before the suspect marriages, before the mysteriously conceived children, before the rumored drug addictions and insomnia, and even before the friendships with aging legends, the hospital stays, the alleged family estrangements, the profligate spending, the grotesque tchotchke hoarding, the over-the-top fantasyland ranch, the Filipino prisoners dancing in formation to his songs, and certainly way before the child-molestation accusations and trial, Michael Jackson was one of the most talented, adorable, enthusiastic, sweet, ebullient performers I’d ever interviewed. From 1972 to 1989, I spent time with Michael at his family’s home in Encino, California, in New York City, backstage at his concerts, at parties, at Studio 54, and on the phone. And in 1972, when Michael was 14 but I thought he was 12 (he was 10 when he got to Motown but was told to say he was 8 because he’d seem cuter), we did the first of many interviews.

Havenhurst, Encino, California, October 8, 1972: A sign on the gate to the Jackson family’s house says, beware of guard dog, with the phone number of the place that trained the dog. (“Promotion,” Michael tells me later.) According to Michael, Liberace used to live across the street, and the Jacksons would visit him and look at his diamonds. The family has a German shepherd named Heavy and a Doberman named Hitler (the group’s drummer named him Hitler), but when they talk about that dog in interviews they call him Duke. The bottom of the swimming pool is decorated with two blue-tile dolphins. Lemons and tangerines grow on the trees around the pool. Michael shows me around the house: the pool, the animals, his room—with two beds, a clock with time zones from various cities around the world, the TV, a phone (there is also a pay phone in the house). He climbs a tree, he does dance steps, he is outgoing, inquisitive, fun. I call a friend and say, “This kid is going to be the greatest entertainer ever, seriously, like Frank Sinatra.”

Lisa Robinson: The group is going to perform in London soon?

Michael Jackson: Yes … and I want to go shopping when I go over there, get a lot of souvenirs, and antiques … Ever hear of Napoleon?

L.R. Yes …

M.J. I want to see him too.

L.R. You mean the monuments? His tomb? In Paris?

M.J. You’ve seen that? What airline did you take?

L.R. Well, several. I’ve taken Pan Am, TWA, Air France …

M.J. What kind of tape recorder are you using?

L.R. Sony. [A discussion ensues about the size of the tape recorder, how, if they get any smaller, people will be able to sneak them into concerts, tape, and make bootlegs.] They’re really excited you’re going to be performing in England.

M.J. I know, we got a lot of letters, so we decided to go. But we want this time to be the biggest … for the Queen.

L.R. Ah … you’re performing for the Queen. Her palace is huge …

M.J. You’ve seen it?

L.R. Well, only from the outside. Have any of the other groups told you what it’s like performing in England?

M.J. Well, the Supremes and the Temptations told us some stuff. You ever hear of Marty Feldman? [I say yes.] When the Supremes went there, Ringo Starr went shopping with them. But I don’t know what [the audiences] will be like, whether they’ll be quiet or loud.

L.R. So, what do you like to do in your spare time?

M.J. Swim … play pool … We don’t go much out of the gate because we have [everything] here. When we lived in the other house, we would go to the park to play basketball, but now we have it here.

(Michael asks me more questions than I ask him; there are discussions about my maroon nail polish, buying antiques on Portobello Road, the Apollo Theater, Madison Square Garden.)

L.R. Do you ever get scared onstage?

M.J. No. If you know what you’re doing, you’re not scared onstage.

Interview with Michael, circa 1974:

L.R. Do people tell you what to do?

M.J. Well, I never like to stop learning—even Stevie [Wonder] says that. If you stop learning, then you’re dead. People used to tell us what to do and we listened, but we filled in our own stuff, too … We still have people work with us, but no way are we puppets [laughs], no way.

L.R. What sort of thing are you going to do on the TV show?

M.J. I’m used to being highlighted on the show, but I also do different things—like dancing. It’s a very showbizzy kind of thing, we get funky in the front, and in the closing we get real spankin’—that’s what the fans like.

L.R. Any plans for acting? Movies?

M.J. I was supposed to do Roots, but it was done during our own TV show, and I couldn’t do it—I had an offer for that.That’s the kind of thing I’d like to be my first film—a big TV event, because then the most people can see it.

L.R. What other plans do you have for the future?

M.J. I’d like to write my own things, because an artist knows what fits him best. Every artist can’t write his own material, but if you feel like you can do it—like Marvin Gaye or Stevie Wonder—you should do it. At first, people didn’t think that Stevie could record himself—they thought he was taking a risk. Then he did those albums and they were dynamite.

To me, ballads are special, because you can have a pop song that’ll be known for three weeks and then you’ll hear nothing else about it. Nobody else will record it and it’ll just be gone. But if you do a good ballad, it’ll be [in] the world forever. Like [Stevie Wonder’s] “Living for the City”—that’s a great song, and it opens up the minds of a lotof people, but it won’t be around as long as “My Cherie Amour” or “For Once in My Life” or “You Are the Sunshine of My Life.”—Michael Jackson

Aici este doar prima pagina din interviu. Continuarea o gasiti aici

Este si un slide-show de poze
Se pare ca a fost si un interviu inregistrat...